România, TREZEȘTE-TE!!!

Întrebare: Ce e mică, la vreo 50 de ani, pe 4 roți, două mari și două mici, cerând bani?
Răspuns: o femeie în scaun cu rotile, cerșind 1000 de lei în fața Palatului Culturii din Iași, ca să îsi poată cumpăra un pansament, să mai trăiască încă o zi din viața asta mizeră.

Nu e banc, nu e nici măcar un eveniment comic. E o stare de fapt pe care o prezintă din plin România modernă. Am mai văzut cerșetori, de unii mi s-a făcut milă, pe lângă alții am trecut plecând capul, neputincios în fața suferinței lor. Însă femeia asta mi-a blocat pur și simplu gândirea. Aseară, pe toate posturile de știri, un caz similar: un pensionar doarme în spital pentru a prinde loc la coadă, astfel încât să primească rația de insulină pe care statul român ar trebui să i-o garanteze lunar. A MUNCIT O VIAȚĂ DE OM PENTRU CÂTEVA PICĂTURI DE MEDICAMENT, PE CARE NU ÎȘI PERMITE SĂ LE CUMPERE! Până când, ROMÂNILOR? Poate că textul acesta va fi citit și de cei cărora le este destinat, de cei care ar avea puterea să schimbe ceva.

Speranța moare ultima... Dar, în final, moare și ea...

Praf de amintiri

Fumul greu al anilor pierduți...
Îl văd, îl respir:
Îmbie la MOARTE!
Plătesc cu eternitatea
Puterea de a gândi!
Şi abisul netimpului mă cuprinde...

Ce vise de copil cuminte:
Lumea va înceta să mă schimbe
Căci eu voi învăța să schimb lumea!
Dar am murit, iar lumea e în continuă schimbare...

Oare unde sunt anii aceia,
Anii când tinereţea inimii de copil
Ne învăţa să zburăm?

Deşi goi am păşit pe lumea asta
Şi goi o vom părăsi,
Cuget:
Când ne-au învăţat,
Părinte,
Să ne vindem rostul nostru pe Pământ
Pentru o bucată din Tot-Ce-Trece?

Născut pentru a învinge!

Am fost oare şi eu copil? Poate, odată, cu mult, mult timp în urmă... Acum, la cei 20 de ani ai mei, înţeleg mai bine decât mulţi dintre cunoscuţii mei groaza învinşilor. Eu nu am căzut încă în lupta cu atotputernicul Destin. Am deschis însă ochii. Şi m-am îngrozit. Văd pretutindeni orori pe care acum cîţiva ani nici o minte de român nu le-ar fi putut imagina măcar. Văd fete violate şi ucise cu sălbăticie, văd bătrâni murind de foame pe străzi, văd mame care nu au bani pentru medicamentul copilului. Văd şi papagali care s-au căţărat la putere şi ţin cu dinţii şi cu ghiarele de posturi, furând miliarde şi declarând că "fac bine poporului" (apoi adăugând în gând "incult, neştiutor şi naiv"). Mi s-a făcut scârbă azi când l-am privit pe "domnul" Iliescu debitând în direct, înainte de expunerea sabiei lui Ştefan, aberaţii despre cât de bune şi de calde sunt relaţiile cu Turcia. Mărite Străbun, nu-l ierta. Nu-i ierta nici pe cei care, alături de el, ţin poporul în mizerie, sperând că îi vor mai amăgi pe oameni încă 4 ani, apoi încă 4, apoi... Eu nu caut mântuire. Nu sufăr de complexe, nu am dus lipsă de pâine la masă. Poate mă veţi întreba de unde pot şti atunci cum este să duci lipsă de astfel de lucruri. Ştiu. Sunt Om şi sufăr alături de cei din jur. Lăcrimez când pe stradă văd o femeie bătrână milogindu-se pentru câteva mii de lei, să mai poată lua o bucată de pâine, să mai trăiască încă o zi. Va veni însă ziua când cerşetorii vor cerşi de la alţi cerşetori. Cumplită va fi ziua aceea. Şi singura cale de a nu ajunge acolo este ... acel cuvânt pe care dacă l-aş scrie în continuare probabil că aş putea fi acuzat de tentativă de instigare la mişcări anti-sociale şi la subminarea puterii în stat.
De 4 ani am alături de mine o fată la care ţin enorm. Poate că într-o zi vom fi o familie. Poate. Însă acest lucru nu se va întâmpla cât timp lumea în care trăiesc nu este o lume în care cineva să nu fie nevoit să ducă o viaţă mizeră. Eu voi lupta. Voi lupta împotriva a tot ce este murdar, corupt şi neomenesc în ţara asta. Sper doar că nu voi fi singur. Nu vă cer să luptaţi alături de mine. Eu sunt un idealist. Deschideţi însă ochii, voi, cei care citiţi acest mesaj. Deschideţi ochii şi întrebaţi-vă:
PÂNĂ CÂND VOM MAI LĂSA PE ALŢII SĂ NE SPUNĂ CUM SĂ NE TRĂIM VIAŢA? Oare suntem aşa de înguşti al minte încât să nu putem decide singuri?
Când maimuţoii care au făcut din integrarea în Uniunea Europeană un scop în sine, şi nu un mijloc de a ne face nouă, românilor, viaţa mai bună, vor dispărea de la conducerea ţării, poate că atunci vom deschide ochii şi nu vom mai lăsa interese străine să intervină în viaţa noastră şi să-şi bată joc de Neam şi Ţară. Atunci şi numai atunci vom fi liberi.

Lacrima Străbunilor

Arde încă în mine Focul unor destine apuse. Îl simt mai puternic decât oricând. Trimite spre mine văpăi de gânduri uitate într-un colţ al giganticei conştiinţe umane: "Omule, eşti trecător! Fă ca viaţa ta să nu treacă în zadar! Luptă pentru tine şi pentru ei, pentru cei care nu ştiu încă să lupte". Înţeleg atât de bine totul, totul... Din cumplita disperare a neamului uitat în timp răsare o picătură de Speranţă. Apoi alta. Şi încă una. Străbunii se jertfesc în Ceruri pentru ca noi să trăim pe Pământ. Curând va veni vremea Învierii. Şi nu va învia trupul unor profeţi, ci Sufletul nostru. Poate... Poate că atunci vom înceta să visăm o viaţă mai bună şi vom învăţa să ne trăim visele.
Stăpâne, Neamul meu se închină doar Vieţii. Rupe, Stăpâne, lanţurile robiei în care ne-a aruncat religia falselor idealuri. Învaţă-ne Calea spre tărâmul dintre Viaţă şi Moarte, calea Luptătorilor. Învaţă-ne să stăm drepţi sub Soare, Stăpâne, că prea mult timp am plecat capul şi prea multe am îndurat. E vremea să ne întoarcem acasă...

Să fiu un înger...

Aş vrea în vise să-Ţi cobor,
Somnul, Iubito, să-Ţi veghez,
Prin bezna care ne desparte
Eu paşii să-Ţi călăuzesc.

Şi fie zi sau fie noapte,
Să vin, Iubito,-n al tău gând,
Să îmi asculţi vrăjită şoapta
Ce zămisleşte-al Vieţii cânt...

Eliberare

E noaptea învierii din pustiuri,
Căci Sufletul mi l-am trimis departe,
Să afle ale nemuririi chinuri,
S-asculte ale Veşniciei şoapte...

Celor ce ne-au îndrumat

În noi a apus neştiinţa,
Sămânţa cunoaşterii creşte.
Din vorbe şi cifre o lume se naşte,
O infimă parte din milenica zestre...

Pămât şi Suflet

Pe culmile Munţilor Sacri un Om îşi întinde braţele spre înălţimi cerşind iertare pentru Neam. Doar pacea infinită îl cuprinde, iar privirea lui se pierde în timp, în căutarea unui Dumnezeu mai bun.
Infinitatea devine clipă şi Omul devine fericire. O fericire umană, la care toţi avem dreptul. Şi-a găsit Dumnezeul. Îngenunchea-ză, apoi cuprinde întreg pământul Ţării în braţele de oţel. Cuprinde Basarabia, Banatul Sârbesc, Panonia... Uneşte Ţara sfărmată. Devine pământ şi Veşnicie.
Iar din suflet îi creşte o floare. Albastra, mândra floare de stâncă a poporului nostru. Floare de apă, de foc şi de vise, cu rădăcina în pământul Ţării şi în sufletul Omului...

"Dacia vă este casa,
Vouă, de un Neam cu mine,
Voi, ce înviaţi Speranţă
Şi curaj, şi dăruire!"

Aşa grăit-a Focul
Spre bravul Deceneu,
Aşa ne-a fost norocul:
Să ne iubească-un Zeu.

22 decembrie 2002

Eu le-am aprins o lumânare. Lor, celor care acum 13 ani însângerau pământul României. Nu e de-ajuns. Abia împlinesc în iarna asta 19 ani, însă rănile lor îmi apasă pieptul, ochii minţii mele văd sângele de pe trotuar, iar ultimile lacrimi pe care le mai am le voi vărsa pentru ei. Cineva a încercat să ne supună pe calea armelor. A dat greş. Aceleaşi persoane încearcă acum să ne distrugă visele. Vor da greş, deşi au ajutor din partea unor neoameni care se cred mai presus de Patrie, mai presus de Lege, mai presus de Viaţă. Şi vor plăti cu viaţa proprie această cutezanţă, atâta timp cât printre noi mai există Luptători.
Aşa să ne ajute Străbunii!