Crâmpeie de gânduri

Câteva versuri scrise în nişte nopţi nedormite, când gândul îmi era plecat pe meleagurile bătrânei Anglii... Prietenii ştiu de ce! ;-) Sunt doar crâmpeie de gânduri captive în cuvinte şi rime ce nu poartă încă titluri...

Bătrâni stingheri, pecetluind ce-a fost sortit,
Ne-om regăsi în ziua cea din urmă,
Vom rătăci departe-n infinit
Şi om păşi pe-a Omenirii urmă.

Departe, visul nostru de demult,
Din vremurile când am fost mai tineri,
Ne va aduce-aminte filmul mut
Al unei după-amiezi târzii de vineri.

O lacrimă străină se ascunde
În pleoapele-mi visând ce s-a sfârşit,
Mi-e dor de tine şi de lumea noastră
Şi de un suflet ce-a uitat când a iubit...

---

Şi-a deschis cartea fără de timp
Cititorul destinelor noastre,
Mi-a vorbit de iubirea ce-ţi port,
Şi de serile calde, albastre...

---

Sunt înger şi demon, şi vis de lumină
Navigând pe un fulger de-argint,
Am viaţa mea-n mâini şi destinu-mi pe umeri
Urc mereu, neînvins, spre zenit!

Îţi scriu jurământul cu lumina polară
Şi astrele martori ne-or fi,
Vom dansa enigmatici pe o muzică-astrală,
Noi, doi tineri şi veseli copii...

Îmi arăţi că nu-i fum, nici durere,
Nici moarte, nici ură, nici chin,
Mireasă a vieţii, te urmez cu plăcere!
Dezleagă-mi viitorul divin!

Decebal către popor - George Coşbuc

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul ca ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.

Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orşicind,
E plânset în zadar!

Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri pâna-n iad!

De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pamânt,
Căci ei au cerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca-napoi,
Iar cine-i vânzator vândut
Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

Învaţă (din lirica norvegiană)

Învaţă de la ape să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcari ca toate-s numai fum,
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stancă cum neclintit să şezi,
Învaţă de la Soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin viaţă de neclintit să treci.

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nfrunţi furtuna grea,
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la luna să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la floare să fii curat ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa,
Privşste sus la vulturi când umeri-ţi sunt grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei,
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.

Profituri bat pe la ferestre... (?!)

Am renuntat să mai strig "Cât mă doare!",
Când VOI! aţi ucis o speranţă,
Cand călcaţi, prin cuvinte,-n picioare
O muncă, o lume, o viaţă...

Poate ştiţi voi, cât poate răni
Un cuvânt aruncat in neştire,
Un vers transformat în sicriu,
Pentru voi, pentru noi, pentru mine?

Prea târzii sunt scuzele mele,
Şi-ale voastre, tot prea târzii,
Nu mai curge pic de viaţă prin ele...
Nu-mi plec capul! Învăţaţi a gândi!

In memoriam...

În clipa
Când ultima fărâmă de muritor apune în mine,
Uriaşul cu inimă de Om îmi suspină dorul de voi...
Din foşnetul frunzelor aud poveştile părinţilor,
În clipocitul Izvorului Fermecat îmi oglindesc
Fericirea clipelor petrecute alături de prieteni,
În nemărginirea Cerului înstelat
Privesc cu uimire Marea Taină...

Şi ştiu că astăzi voi deveni şi eu
Suflet nemuritor,
Călător pe drum de aştri
Către netrăitele Lumi
Pe care
În trupul meu de carne şi sânge
Le pot atinge doar în vis...

Vă las cu bine,
Oameni,
Şi vă aştept
La începuturile Nemărginirii...

In memoriam Ana C.

He wishes for the Cloths of Heaven - by W. B. Yeats

Had I the heavens' embroidered cloths,
Enwrought with golden and silver light,
The blue and the dim and the dark cloths
Of night and light and the half-light,
I would spread the cloths under your feet:
But I, being poor, have only my dreams;
I have spread my dreams under your feet;
Tread softly because you tread upon my dreams.

Şi o traducere în limba română (fără pretenţia de a fi altfel decât aproximativă)

Daca aş avea veşmintele alese ale Cerului,
Brodate cu lumină de aur şi argint,
Hainele albastre sau asfinţind sau întunecate
Ale nopţii şi luminii şi crepusculului,
Aş aşterne aceste haine sub tălpile tale:
Dar eu, fiind sărac, am doar visele mele;
Am aşternut aceste vise la picioarele tale;
Păşeşte uşor, fiindcă păşeşti pe visele mele...

Baladă doinită din loc în loc, de amorul artei

Aceasta e balada în 7 acte a unui premierică Tăricică, în fruntea unui guvernuţ simpluţ şi confuzuţ, şi pupător îndisitor al între-celor două camere împreunate ale parladementului unui stat de tranziţie (de la economie comunistă, la economia inexistentă).

== I ==

A fost odată ca-n poveşti,
A fost cu-a ei moşie,
O ţară cum nu mai gaseşti,
O mândră Ro...'rice ţară având ca vecini Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova şi Marea Neagră (nu dăm numele pe post, că facem reclamă şi ne amendează CNA-ul...)

== II ==

Pe dealul din parcare stătea un papagal,
Călare pe un Harley la care-i zice cal,
Şi îl durea genunchiul, şi se ruga la Sfântul
Să nu mai ia în viaţă contacte cu pământul...

La masa cea rotundă dintr-un mareţ palat,
Cu nume de izbandă, dar oameni de...mocraţi
Vitejii el şi-adună, ei vin cu-a' lor căruţe,
Cu aere de Maybach, Merţane şi Skoduţe...

== III ==

O, tu, viteaz T'riceanu,
Cum ne-ai chemat tu azi,
Să facem, auzi: treabă!
Şi încă pentru alţi'?

Nu ne-ai lasat la mândre,
Nu ne-ai lasat în vile,
Să mai dormim oleacă,
Să mai visăm mândrie

De ţară descălţată,
De ţară dezbrăcată,
De ţară fermecată,
La noi, retrocedată...

Dar T'ricică se scula...
(A se citi "se ridica")
Pe-ai lui fraţi îi saluta
Şi aşa el le grăia:

== IV ==

O, voi, viteji ca mine, cu spada ridicată,
Pe care la popor o dam mereu, pe toată,
Avem în stocul nostru cateva mii de beţe,
De alea cu memorii, şi nu le vor clienţii...

- Cam câte mii?, rosteşte din ochelari de soare,
Privirea unui m'nistru mân(c)at de-o întrebare...
- Vreo 4 mii de mii... cam 4 milioane,
Răspunde promt 'riceanu cu ochii în dosare...

== V ==

Şi au stat şi s-au sfădit,
Pân' ideea le-a venit
Să dea cele stick-uri, frate,
La... elevii de la sate...

Că le-au dat calculatoare
(Pe hartii aşa stă scris!
Că, de fapt, cu ochii-n Soare
Au ramas cei cu-acest vis...).

== VI ==

Şi aşa se-adună
În ziua cea buna
Trei sute de miei
Cu 2 ciobănei,

În două turmiţe
Fară Mioriţe,
Să voteze lege,
Mintea să le lege

La elevi
Cu coroniţe
De stick-uri
Cu luminiţe...

== VII ==

Azi aflai din ziar această poveste,
Şi v-o spun şi vouă: alta nu mai este
Ţară ca a noastra,
Mandră şi frumoasă,
Cu copii înfometaţi,
Cu memory-stick dotaţi...

Zamolxe - de Lucian Blaga

În clipele din urmă, ce-mi vor bate
Rar -
Cu inima lor obosită,
Când Soarta cu genunchii
Pe trupul meu învins
Neîndurătoare îmi va stoarce
Din pieptul celei
Din urmă
Dureri
Puterea de a mai striga,

Aş vrea s-o simt atunci deasupra-mi istovită
De lupta dintre mine şi ea,
Ca să-nflorească într-un surâs
Pe buza-mi moartă întrebarea: "Îndrăzni-va Soarta
Să mai înceapă a doua oară lupta
C-un visător?"...

Giganţii - ep. 2

Acum câteva zile m-am reîntâlnit cu numele acestui Om, un vizionar, un gigant al culturii naţionale şi universale. Iată una din ultimele sale două poezii, adevărate premoniţii versificate, scrise ca un testament cu o zi înainte de tragicul asasinat care a privat prea vremelnic Ţara de geniul său:

Brad bătrân
             de Nicolae Iorga

A fost taiat un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
S-a auzit un glas păgân.

O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi-aţi răpus strămoşul vostru
Să nu vă strice vouă rostul
De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele
Sub paza crengilor rebele
Mulţi au aflat un adapost

Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vremea aspră şi ursuză
El cu furtunile-a dat piept

Folos aduse cât fu viu
Şi mort acuma, când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?

Giganţii (Giants) - ep. 1

The last great romantic European poet, Mihai Eminescu is one of the Gods of Romanian culture. This poem is but a small part of his vast work, meant to share some light and strip away some of the darkness that Time brought over our old history... I hope the voice of the Great White Wolf, our ancestors' symbol and protector in times of great trouble, will be heard by all those who choose to ignore their roots in the Land and the Sea of this Country.

A Dacian's Prayer
             by Mihai Eminescu
             (1879, Translated by Corneliu M. Popescu)

When death did not exist, nor yet eternity,
Before the seed of life had first set living free,
When yesterday was nothing, and time had not begun,
And one included all things, and all was less than one,
When sun and moon and sky, the stars, the spinning earth
Were still part of the things that had not come to birth,
And You quite lonely stood... I ask myself with awe,
Who is this mighty God we bow ourselves before.

Ere yet the Gods existed already He was God
And out of endless water with fire the lightning shed;
He gave the Gods their reson, and joy to earth did bring,
He brought to man forgiveness, and set salvation's spring
Lift up your hearts in worship, a song of praise enfreeing,
He is the death of dying, the primal birth of being.

To him I owe my eyes that I can see the dawn,
To him I owe my heart wherein is pity born;
Whene'er I hear the tempest, I hear him pass along
Midst multitude of voices raised in a holy song;
And yet of his great mercy I beg still one behest:
That I at last be taken to his eternal rest.

Be curses on the fellow who would my praise acclaim,
But blessings upon him who does my soul defame;
Believe no matter whom who slanders my renown,
Give power to the arm that lifts to strike me down;
Let him upon the earth above all others loom
Who steals away the stone that lies upon my tomb.

Hunted by humanity, let me my whole life fly
Until I feel from weeping my very eyes are dry;
Let everyone detest me no matter where I go,
Until from persecution myself I do not know;
Let misery and horror my heart transform to stone,
That I may hate my mother, in whose love I have grown;
Till hating and deceiving for me with love will vie,
And I forget my suffering, and learn at last to die.

Dishonoured let me perish, an outcast among men;
My body less than worthy to block the gutter then,
And may, o God of mercy, a crown of diamonds wear
The one who gives my heart the hungry dogs to tear,
While for the one who in my face does callous fling a clod
In your eternal kingdom reserve a place, o God.

Thus only, gracious Father, can I requitance give
That you from your great bounty vouched me the joy to live;
To gain eternal blessings my head I do not bow,
But rather ask that you in hating compassion show.
Till comes at last the evening, your breath will mine efface,
And into endless nothing I go, and leave no trace.

Rugaciunea unui Dac
             de Mihai Eminescu

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Cãci unul erau toate si totul era una;
Pe când pãmântul, cerul, vãzduhul, lumea toatã
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodatã,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mã-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cãrui plecãm a noastre inemi?

El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei,
Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe lângã-acestea cersesc îmc-un adaos:
Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Sã blesteme pe-oricine de mine-o avea milã,
Sã binecuvinteze pe cel ce mã împilã,
S-asculte orice gurã ce-ar vrea ca sã mã râdã,
Puteri sã puie-n bratul ce-ar sta sã mã ucidã,
S-acela între oameni devinã cel întâi
Ce mi-a rãpi chiar piatra ce-oi pune-o cãpãtâi.

Gonit de toatã lumea prin anii mei sã trec,
Pân’ ce-oi simti cã ochiu-mi de lacrime e sec,
Cã-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine însumi a nu mã mai cunoaste,
Cãci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Cã pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-o –
Când ura cea mai crudã mi s-ar pãrea amor...
Poate-oi uita durerea si voi putea sã mor.

Strãin si fãr’ de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în ulitã l-arunce,
S-aceluia, Pãrinte, sã-i dai coroanã scumpã
Ce-o sã amute cânii, ca inima-mi s-o rumpã,
Iar celui ce cu pietre mã va izbi în fatã,
Îndurã-te, stãpâne, si dã-i pe veci viatã!

Astfel numai, Pãrinte, eu pot sã-ti multumesc,
Cã tu mi-ai dat în lume norocul sã trãiesc.
Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!

             (1879, 1 septembrie)

Ecou de plumb

Bacovia-mi zâmbeşte din sicrie
De plumb, din care-a picurat un vers,
Şi iar pornesc, pribeag nebun, a scrie
Rime tăcute, fără de-'nţeles...

Picături de amintiri

Te priveam visând, cum stai întinsă
Pe patul gol, zâmbind către un gând,
Şi rătăceai prin vise, murmurând
O fericire 'naltă şi aprinsă...

De veghe

In lume mea de vise ma retrag,
Uitat si surd, nemuritor si drag,
Luceafar pentru chipul tau frumos,
Rebel pagan, privind la tine-n jos...

Întors din pribegie...

Pe când Cerul şi Pământul erau una,
Pe când Soarele se-mbrăţişa cu Luna,
Aveam şi noi o mândră Ţară-albastră,
Aveam şi munţi, şi mări, şi Limba noastră...

Dar aţi venit voi, neamuri pribegite,
Voi, ce nu ştiţi de zile însorite,
Şi ne-aţi ucis tot ce aveam mai sfânt,
Mai scump, mai luminos pe-acest Pământ.

Ne-aţi învăţat cu biciul ce-i sclavia,
Ne-aţi făcut robi la noi în România
Şi ne-aţi furat Străbunii din mormânturi,
Să nu mai auzim de-a lor vechi cânturi.

Dar azi se-ntoarce-acas' al nostru Zeu
Zamolxe, şi ne-aduce deceneu
Ca să ne-nveţe iar ce-i Sfânta Lege
Şi-ale robiei lanţuri să dezlege.

În Munte, Lupul Alb îşi strigă cântul,
Ne cheamă să ne luăm 'napoi Pământul
Şi libertatea, limba şi Străbunii,
ŞI NEÎNFRÂNŢI SĂ STĂM ÎN CRUCEA LUMII!

Nemuritorul
             de Pavel Coruţ

Cu mult mai tare decât voi
E Omul care poartă
Speranţa moartă-n ochii goi,
Credinţa-n suflet, moartă.

Un capăt de speranţă-aveam,
Voi l-aţi aflat şi l-aţi ucis.
Zadarnic! Din eternul Neam,
Am înviat speranţa-vis.

Credinţa-n viaţă, dram cu dram,
Mi-aţi omorât-o în dureri,
Dar a-nviat-o-al Vieţii ram
Ce nu cunoaşte azi, nici ieri.

Din trupu-mi, carne-aţi sfâşiat
Şi oasele mi-aţi tras pe roţi,
De vraja Vieţii înviat,
Eu vă privesc în ochi pe toţi.

Zdrobit, în pulbere căzut,
Lovit în şfichiuri de nevoi,
M-am ridicat cum n-aţi crezut:
Cu mult mai tare decât voi!