Fara cuvinte...

Privesc imaginile din galerie, tăcut, speriat parcă de posibilitatea ca vraja acestor forme imaculate să se rupă... Aceste creaţii suntă mărturie vie că geniul uman nu cunoaşte limite. Mai multe exemple se găsesc pe site-ul autorului.

Nemuritorul
             de Pavel Coruţ

Cu mult mai tare decât voi
E Omul care poartă
Speranţa moartă-n ochii goi,
Credinţa-n suflet, moartă.

Un capăt de speranţă-aveam,
Voi l-aţi aflat şi l-aţi ucis.
Zadarnic! Din eternul Neam,
Am înviat speranţa-vis.

Credinţa-n viaţă, dram cu dram,
Mi-aţi omorât-o în dureri,
Dar a-nviat-o-al Vieţii ram
Ce nu cunoaşte azi, nici ieri.

Din trupu-mi, carne-aţi sfâşiat
Şi oasele mi-aţi tras pe roţi,
De vraja Vieţii înviat,
Eu vă privesc în ochi pe toţi.

Zdrobit, în pulbere căzut,
Lovit în şfichiuri de nevoi,
M-am ridicat cum n-aţi crezut:
Cu mult mai tare decât voi!

Tragicomedia vedetelor - Episodul 1

Trist, dar adevărat - o viziune comică pe care o au unii dintre cetăţenii Statelor Unite ale Americii despre Lumea în care trăiesc:

(Translation) Sad, but true - a comic vision that some of the US citizens have, about the World they live in:

Povestea Lupului Alb

Într-o haită de lupi suri, s-a născut un lup alb.  Era puternic şi cutezător, aducând cea mai puternică pradă pentru haita sa. Şi totuşi, nu era iubit, pentru că era…diferit. Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, întreaga haită a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să distrugă acest unicat al naturii. Căzut în genunchi, lupul alb nu întelegea: propria-i haită? De ce? Viaţa se scurgea din el, toată… Înca o clipă şi ar fi păşit marele prag catre moarte. Propria-i haită?... De ce?... De ce?!

O reacţie a subconştientului, ca un fulger stelar: ideea extremei originalităţi! Pătruns de o forţă supranaturală, lupul alb s-a ridicat! A sfâşiat! A distrus! A învins! De atunci, lupul alb nu mai trăieşte în haită, şi nu doarme niciodată. De atunci, Lupul Alb cu ochi luminoşi străjueşte din stema spiritului nostru la respectarea Legii Străbunilor.

De veţi găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să ştiţi că au fost sfâşiaţi de Lupul Alb…

O poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise... Şi porunca străbună: "Cine nu respectă Legea, va muri răpus de Fiară!". Cu sufletul, îl văd mereu lângă mine: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, cand dorm, îmi apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Mă priveşte cu ochii săi pătrunzători. Îmi spune că drumul e lung şi trebuie să-l parcurg singur. Neînfrânţii sunt mereu singuri...

A fost odata ca-n poveşti...

Am vrut ca primul post pe blog să fie unul special. Vi-l dedic vouă, Neînfrânţilor! Celor care încă ne apăraţi trecutul, prezentul şi - de ce nu? - viitorul nostru şi al celor ce ne vor urma. Mesajul de mai jos l-am primit şi eu pe mail, ca atâţia alţii. Îl postez aici, mărturie că noi şi generaţia din care facem parte nu suntem o generaţie de învinşi de soartă! Suntem liberi, inteligenţi, cutezători! Suntem, asemenea străbunilor, Oameni cu puterea de a ne crea singuri Destinul. Oameni păşind demni pe Calea Omului, după vechea Lege: înainte, mereu înainte...

Aceasta este o scrisoare nostalgică, adresată celor care fac parte din generaţia NOASTRĂ, GENERAŢIA X.

Născuţi la începutul anilor '80, vedem acum, în anul 2007, cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei, şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii paşi pe lună, nici despre războaie sângeroase, dar ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii, care bombăne în spatele nostru că “noi nu ştim nimic”.

Suntem ultima generaţie care a jucat "Ascunsea", "Castel", "Raţele şi Vânătorii", "Ţară ţară vrem ostaşi", "Prinsea", "Sticluţa cu otravă", "Pac Pac", "Hoţii şi vardiştii", ultimii are au strigat "Un doi trei la perete stai", ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care ne-am jucat pe jocurile video (remember Mario?) şi primii care am văzut desene animate color.

Noi am purtat jeanşi elastici, pantaloni evazaţi, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Diesel era deja lider de gaşcă.

Băieţii şi-au scris numărul fotbalistului preferat cu pastă de dinţi pe tricouri, iar fetele şi-au cusut pe blugi steluţe şi inimioare.

Noi am fost ultimii Şoimi ai Patriei, cu costumele alea groaznic de nepotrivite cromatic.

Am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleză, şi am cântat "MULTI ANI TRAIASCĂ", nu "HAPPY BIRTHDAY" la aniversări.

Spuneam "mişto" şi "fain" în loc de "cool".

Am sorbit din ochi "Beverly Hills", "Melrose Place", "Twin Peaks", "Dallas"... şi cine zice că nu s-a uitat ori minte ori nu avea încă televizor.

Ne uitam la desenele animate de la italieni si ne era ciudă că nu avem şi noi subtitrare să înţelegem de ce naiba s-a certat Mila cu Shiro.

Reclamele de pe posturile străine ne înnebuneau, şi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea absolut superbe de apă.

Între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care turnate în cap ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală...

Noi am ascultat şi "Metallica", şi "Ace of Base", şi "DJ Bobo", şi "Michael Jackson", şi "Backstreet Boys", şi "Take That", şi încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de "Abba", şi de "Queen", cât şi de noile nume gen "50 Cent" şi "Britney Spears". Pe ei, dacă îi întrebi, "muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!".

Am citit "Licurici", "Pif şi Hercule" (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut "Cico" şi sucuri de la tec fără să ne fie teamă că au prea multe "e"-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc fără teamă de viruşi.

Noi am înjurat arbitrul care ne-a furat la meciul cu Danemarca, şi poate că tot noi i-am trimis 10000 de mailuri de "dulce".

Noi nu ne dădeam bip-uri, ne fluieram să ieşim afară, noi nu aveam "Dolby Surround", tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului, nu aveam "Nintendo" sau "Playstation", ci jocuri "Tetris" şi jocuri de televizor de care ne plictiseam la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia aşteptam la chefuri să jucam "Fântâniţa", sau "Flori, fete sau băieţi", sau "Sticla", sau "Adevăr sau Provocare", sau orice ne dădea un pretext să pupăm "pe gură" pe cine "iubeam".

Noi suntem cei care încă au mai "cerut (sau li s-a cerut) prietenia", care încă roşeam la cuvântul “SEX”, care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi să le aruncăm în cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie "De cine iti place?" că ne place de el/ea.

Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere, nu am avut scaune speciale în maşini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, nu am avut pastile cu capac special să nu fie desfăcut de copii, nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier, nu am băut doar apă îmbuteliată, ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile, şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam.

Noi am auzit cum s-a tras la Revoluţie, noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca, noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea "Feriţi-vă de magaruş".

Suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers…

Daca eşti de-al nostru… Felicitari!

Către înalt...

Închid ochii, iar mintea îmi pleacă în căutarea destinului. Sunt pe un vârf de munte, acolo unde mi-e locul, alături de Străbuni. Şi ştiu că moartea şi viaţa îmi sunt, de azi înainte, egale. Când va sosi timpul, mă voi alătura lor, celor care şi după moarte îşi slujesc Neamul. Până atunci, voi trăi aşa cum am învăţat: pentru Neam şi Ţară. Nu îmi voi pleca fruntea în faţa nici unui muritor, ştiind că din nevăzut, Străbunii îmî veghează destinul şi paşii. Şi fiindcă viaţa şi moartea pot deveni destin doar împreună, le voi avea pe amândouă drept călăuze.

România, TREZEȘTE-TE!!!

Întrebare: Ce e mică, la vreo 50 de ani, pe 4 roți, două mari și două mici, cerând bani?
Răspuns: o femeie în scaun cu rotile, cerșind 1000 de lei în fața Palatului Culturii din Iași, ca să îsi poată cumpăra un pansament, să mai trăiască încă o zi din viața asta mizeră.

Nu e banc, nu e nici măcar un eveniment comic. E o stare de fapt pe care o prezintă din plin România modernă. Am mai văzut cerșetori, de unii mi s-a făcut milă, pe lângă alții am trecut plecând capul, neputincios în fața suferinței lor. Însă femeia asta mi-a blocat pur și simplu gândirea. Aseară, pe toate posturile de știri, un caz similar: un pensionar doarme în spital pentru a prinde loc la coadă, astfel încât să primească rația de insulină pe care statul român ar trebui să i-o garanteze lunar. A MUNCIT O VIAȚĂ DE OM PENTRU CÂTEVA PICĂTURI DE MEDICAMENT, PE CARE NU ÎȘI PERMITE SĂ LE CUMPERE! Până când, ROMÂNILOR? Poate că textul acesta va fi citit și de cei cărora le este destinat, de cei care ar avea puterea să schimbe ceva.

Speranța moare ultima... Dar, în final, moare și ea...

Praf de amintiri

Fumul greu al anilor pierduți...
Îl văd, îl respir:
Îmbie la MOARTE!
Plătesc cu eternitatea
Puterea de a gândi!
Şi abisul netimpului mă cuprinde...

Ce vise de copil cuminte:
Lumea va înceta să mă schimbe
Căci eu voi învăța să schimb lumea!
Dar am murit, iar lumea e în continuă schimbare...

Oare unde sunt anii aceia,
Anii când tinereţea inimii de copil
Ne învăţa să zburăm?

Deşi goi am păşit pe lumea asta
Şi goi o vom părăsi,
Cuget:
Când ne-au învăţat,
Părinte,
Să ne vindem rostul nostru pe Pământ
Pentru o bucată din Tot-Ce-Trece?

Născut pentru a învinge!

Am fost oare şi eu copil? Poate, odată, cu mult, mult timp în urmă... Acum, la cei 20 de ani ai mei, înţeleg mai bine decât mulţi dintre cunoscuţii mei groaza învinşilor. Eu nu am căzut încă în lupta cu atotputernicul Destin. Am deschis însă ochii. Şi m-am îngrozit. Văd pretutindeni orori pe care acum cîţiva ani nici o minte de român nu le-ar fi putut imagina măcar. Văd fete violate şi ucise cu sălbăticie, văd bătrâni murind de foame pe străzi, văd mame care nu au bani pentru medicamentul copilului. Văd şi papagali care s-au căţărat la putere şi ţin cu dinţii şi cu ghiarele de posturi, furând miliarde şi declarând că "fac bine poporului" (apoi adăugând în gând "incult, neştiutor şi naiv"). Mi s-a făcut scârbă azi când l-am privit pe "domnul" Iliescu debitând în direct, înainte de expunerea sabiei lui Ştefan, aberaţii despre cât de bune şi de calde sunt relaţiile cu Turcia. Mărite Străbun, nu-l ierta. Nu-i ierta nici pe cei care, alături de el, ţin poporul în mizerie, sperând că îi vor mai amăgi pe oameni încă 4 ani, apoi încă 4, apoi... Eu nu caut mântuire. Nu sufăr de complexe, nu am dus lipsă de pâine la masă. Poate mă veţi întreba de unde pot şti atunci cum este să duci lipsă de astfel de lucruri. Ştiu. Sunt Om şi sufăr alături de cei din jur. Lăcrimez când pe stradă văd o femeie bătrână milogindu-se pentru câteva mii de lei, să mai poată lua o bucată de pâine, să mai trăiască încă o zi. Va veni însă ziua când cerşetorii vor cerşi de la alţi cerşetori. Cumplită va fi ziua aceea. Şi singura cale de a nu ajunge acolo este ... acel cuvânt pe care dacă l-aş scrie în continuare probabil că aş putea fi acuzat de tentativă de instigare la mişcări anti-sociale şi la subminarea puterii în stat.
De 4 ani am alături de mine o fată la care ţin enorm. Poate că într-o zi vom fi o familie. Poate. Însă acest lucru nu se va întâmpla cât timp lumea în care trăiesc nu este o lume în care cineva să nu fie nevoit să ducă o viaţă mizeră. Eu voi lupta. Voi lupta împotriva a tot ce este murdar, corupt şi neomenesc în ţara asta. Sper doar că nu voi fi singur. Nu vă cer să luptaţi alături de mine. Eu sunt un idealist. Deschideţi însă ochii, voi, cei care citiţi acest mesaj. Deschideţi ochii şi întrebaţi-vă:
PÂNĂ CÂND VOM MAI LĂSA PE ALŢII SĂ NE SPUNĂ CUM SĂ NE TRĂIM VIAŢA? Oare suntem aşa de înguşti al minte încât să nu putem decide singuri?
Când maimuţoii care au făcut din integrarea în Uniunea Europeană un scop în sine, şi nu un mijloc de a ne face nouă, românilor, viaţa mai bună, vor dispărea de la conducerea ţării, poate că atunci vom deschide ochii şi nu vom mai lăsa interese străine să intervină în viaţa noastră şi să-şi bată joc de Neam şi Ţară. Atunci şi numai atunci vom fi liberi.

Lacrima Străbunilor

Arde încă în mine Focul unor destine apuse. Îl simt mai puternic decât oricând. Trimite spre mine văpăi de gânduri uitate într-un colţ al giganticei conştiinţe umane: "Omule, eşti trecător! Fă ca viaţa ta să nu treacă în zadar! Luptă pentru tine şi pentru ei, pentru cei care nu ştiu încă să lupte". Înţeleg atât de bine totul, totul... Din cumplita disperare a neamului uitat în timp răsare o picătură de Speranţă. Apoi alta. Şi încă una. Străbunii se jertfesc în Ceruri pentru ca noi să trăim pe Pământ. Curând va veni vremea Învierii. Şi nu va învia trupul unor profeţi, ci Sufletul nostru. Poate... Poate că atunci vom înceta să visăm o viaţă mai bună şi vom învăţa să ne trăim visele.
Stăpâne, Neamul meu se închină doar Vieţii. Rupe, Stăpâne, lanţurile robiei în care ne-a aruncat religia falselor idealuri. Învaţă-ne Calea spre tărâmul dintre Viaţă şi Moarte, calea Luptătorilor. Învaţă-ne să stăm drepţi sub Soare, Stăpâne, că prea mult timp am plecat capul şi prea multe am îndurat. E vremea să ne întoarcem acasă...

Să fiu un înger...

Aş vrea în vise să-Ţi cobor,
Somnul, Iubito, să-Ţi veghez,
Prin bezna care ne desparte
Eu paşii să-Ţi călăuzesc.

Şi fie zi sau fie noapte,
Să vin, Iubito,-n al tău gând,
Să îmi asculţi vrăjită şoapta
Ce zămisleşte-al Vieţii cânt...

Eliberare

E noaptea învierii din pustiuri,
Căci Sufletul mi l-am trimis departe,
Să afle ale nemuririi chinuri,
S-asculte ale Veşniciei şoapte...

Celor ce ne-au îndrumat

În noi a apus neştiinţa,
Sămânţa cunoaşterii creşte.
Din vorbe şi cifre o lume se naşte,
O infimă parte din milenica zestre...