"A fi", la timpul trecut...

Această postare este pentru o singură persoană. O public aici doar în speranța că va fi citită, cândva, de cea căreia îi e destinată. Nu voi vorbi despre asta, comentariile sunt inutile.

A trecut un an de când m-ai privit ultima oară... Ciudat cât de putin poate rămane din tot ce-a fost... Două poze uitate într-un album, undeva în hățișul informațional și câteva crâmpeie de amintiri: o zi de vară, un drum cu autobuzul, în care stăteai pe genunchii mei din cauza aglomerației, un copac roșu-violet dintr-o zi de aprilie, o noapte liniștită când ne uitam la desene animate, chipul tău dintr-o seară de mai, când părul tuns mai scurt decât de obicei m-a lăsat să admir gâtul tău delicat... Și peste toate astea, durerea cumplită a despărțirii, a finalului unei lumi pierdute deja, din prea mult orgoliu, din prea puțină speranță, o poveste sfârșită devreme, povestită de un zeu neiertător, atotputernicul Timp, refuzând permanent întoarcerea și ștergerea unor erori ireparabile... Peste toate s-a așternut acum liniștea. Nimic din tumultul unei vieți în doi, din visele copilărești și expectanțele maturității, nici măcar din intangibilitatea prieteniei de "după". Au rămas doar reproșurile, multe nopți reci și stinghere, gânduri pustii și așteptarea unei schimbări sau, poate, a unui sfârșit...

Sunt eu însumi o lume în mine,
Alternând între vis și-ntuneric.
O poveste mi-amintește de tine,
Uneori îți văd chipul vremelnic.

Întorc capul, privesc mai atent,
Nu a fost decât umbra-ți fugară,
Rătăcind lângă-al tău trup absent,
Un vis dintr-o viață imaginară...

Cea mai importantă fotografie din istoria Umanităţii

Traducerile şi datele din acest mesaj se bazează pe articolul publicat pe Enciclopedia liberă Wikipedia.

În perioada 24 septembrie 2003 - 16 ianuarie 2004, Telescopul Spaţial Hubble a fotografiat o regiune a cerului aproape imperceptibilă pentru ochiul uman fără mijloace optice ajutătoare. Imaginile compilate din regiunea respectivă acoperă aproximativ 11 arc-minute pătrate de cerc (mai puţin de o sutime din aria discului lunar în perioada unei luni pline - o zecime din diametru, conform Wikipedia - sau aproximativ un milimetru pătrat din suprafaţa unei coli de hârtie ţinută la un metru distanţă). Distanţa la care s-a fotografiat: 13 miliarde ani-lumină, aceasta devenind astfel cea mai îndepărtată imagine obţinută vreodată din Univers.

De ce este respectiva imagine importantă? În primul rând, pentru că ne determină pe noi, oamenii, să realizăm cât de efemere sunt cu adevărat micile noastre probleme pământene, puse alături de imensitatea reală a Universului în care trăim! Într-o zonă imperceptibilă pentru noi au fost fotografiate aproximativ 1000 de GALAXII! Şi acestea sunt doar cele vizibile şi care existau acolo acum 13 miliarde de ani, aproape de începutul Universului (relativ la dimensiunea temporală perceptibilă de noi). Gândiţi-vă numai că fiecare din acele galaxii are milioane de stele, fiecare cu propriul sistem solar - lucru care face dacă nu imposibilă, atunci măcar extrem de improbabilă ipoteza că nu există viaţă! Puteţi realiza singuri că în celula noastră de Univers este foarte probabil să existe forme de viaţă care să aibă cel puţin câteva miliarde de ani avans comparativ cu propria noastră civilizaţie!

Viziunea asupra propriei existenţe mi s-a schimbat radical când am văzut pentru prima dată aceste imagini, în urmă cu aproape 3 ani, deoarece am început să privesc toate experienţele personale din perspectiva acestei grandioase evoluţii cosmice, ajungând destul de des la concluzia că multe din problemele actuale ale vieţii de zi cu zi sunt, cu certitudine, mărunţişuri - lucruri mult prea nesemnificative pentru a ne lăsa consumaţi de ele! Un Om al Viitorului are datoria de a privi la aceste imagini şi de a-şi schimba, în consecinţă, concepţiile astfel încât să fie în acord cu noua percepţie despre Cosmos! Doar aşa vom ajunge să călătorim printre stele, aşa cum e porunca Vieţii pentru întreaga Omenire! Legea evoluţiei nu iartă! Cei rămaşi în urmă, blocaţi în concepte şi mentalităţi anacronice, nu au ce căuta în rândul Creatorilor!

Vă las să contemplaţi imaginile de mai jos (click pe fiecare imagine pentru o versiune mărită)

Direcţia de fotografiere aleasă pentru HUDF (Hubble Ultra Deep Field)


Zona de fotografiere (în chenar galben) aşa cum e percepută fără instrumente optice


Superba imagine finală obţinută în urma procesării datelor

Adrian Păunescu - Lemn de foc

Umbra - Lemn de foc

Şi va veni o vreme, când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate, va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură...
Tu însuţi mă vei pune pe foc, cum se cuvine,
Dar când voi arde-n sobă, voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii probabil,
Prin crivăţul de sânge,
De ce se uită focul
În ochii tăi.. şi plânge...

George Coşbuc - Copilă, tu crede poeţii ce scriu

Umbra - Copilă, tu crede...

Copilă, tu crede poeţii ce scriu,
Căci lor li s-a dat o putere
S-audă mai bine, să simtă mai viu
Întreagă a lumii durere.

Ei sunt ca oceanul ce-neacă vrun mal,
Dar când se retrage, el lasă
Mai fin nisipişul, şi-aduse de val,
Ici-colo şi perle ne lasă.

Mihai Eminescu - Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

George Coşbuc - Lupta vieţii

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor

Amintiri din copilărie

Ieri s-au împlinit 20 de ani de la Revoluţia Română. Dacă aceşti 20 de ani au fost buni sau nu, dacă ceea ce trăim astăzi a meritat evenimentele din acel Decembrie de 1989, trebuie să decidă fiecare dintre noi pentru sine. Totuşi, o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o într-o perioadă în care influenţele regimului comunist aveau încă greutate în societatea română, şi nu pot spune că a fost o copilărie care nu a meritat trăită. Din acele - multe - influenţe am păstrat ceea ce mi-a folosit: valorile.

Clipul de mai jos vine în continuarea primului post (oficial) de pe acest jurnal online şi scoate la lumină câteva din aceste valori din care acum multe au rămas doar în cărţile de istorie şi în albume şi amintiri peste care se aşterne încet negura timpului. Avem, ca oameni care ne-am format cu ceea ce a fost bun dintr-o perioadă mai întunecată pentru ţară, obligaţia de a nu da uitării valorile reale ale trecutului!

Pace, cer senin şi suflete asemenea!
Sărbători fericite, România!

Copilăria noastră vs. copilăria lor

Între dictatură şi oligarhie...

Am asistat zilele astea la un război. Unul dur, fără focuri de armă, dar cu sute de victime, purtat pe tăcute, în culise, departe de ochii majorităţii unei comunităţi care asista contrariată şi fără drept de apel la ceea ce percepeau doar public, fără să poată discerne prin hăţişul de decizii luate pe argumente şi idei "din spatele scenei". O confruntare desprinsă parcă de la vârful politicii româneşti. O confruntare a orgoliilor, în care fiecare parte încearcă să îi ofere contra-candidatului lovitura fatală, doborâtoare.

Şi într-un moment de maximă luciditate, cum rar ne este dat să trăim, am realizat că ni s-a dat să alegem, fără a fi cerut vreodată acest lucru, între oligarhie şi dictatură. Şi la nivel macro-social, dar şi în războiul nevăzut, purtat de tabere nevăzute, cu arme nevăzute, un război în care singurul punct vizibil e rezultatul final, concluzia implacabilă a unui destin ce nu mai poate fi alterat, a unui timp care nu mai poate fi dat înapoi pentru a verifica "ce-ar fi fost dacă....".

Alegerea - simplă în esenţă - este între dictatură şi oligarhie (faptic, exact despre asta e vorba). Dincolo de toate acuzele la adresa uneia sau alteia dintre părţi, dincolo de toate lucrurile pe care le aprob sau dezaprob în comportamentul lor, eu aş alege dictatura - printr-o logică oarecum tâmpiţică, dar foarte practică (şi mie îmi plac lucrurile practice): în dictatură ştii exact cine e de vină când ceva nu merge.

Să fim sinceri: voi ce-aţi alege? Şi ce ne facem cu cei care nu au dorit şi nu doresc să aleagă?

Anti-contra...

Astăzi, 16 octombrie 2009, cu ocazia Zilei Internaţionale a Hranei, a avut loc la Iasi o mare actiune ţintită împotriva lanţului de restaurante de tip fast-food, McDonald's. Numeroşii participanţi au manifestat pentru o hrană mai sănătoasă. Ce am văzut trecând astăzi pe acolo? 5 studenţei zgribuliţi, dar cu zâmbetul pe buze, împărţeau voioşi fluturaşi celor care treceau prin zona McDonald's. Unul dintre ei agita voios o bucaţică de carton pe care era scris cu un marker "16 octombrie - Ziua Mondială anti-McDonald's".

Sincere felicitări celor care au fost acolo - pe principiul "putini, da' buni, frate!"... Important e că au reuşit, aşa puţini câţi au fost, să nu lase semnificaţia acestei zile să treacă neobservată. :-D

Sunt masterand!

Mai este o săptămână şi încep şi eu Master-ul, la Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Mi s-a părut o idee bună sa menţionez aici ceea ce voi studia în următorii doi ani - o extindere binevenită a cunoştinţelor (deloc puţine) căpătate în cei 4 ani de Facultate şi aproape tot atâţia de lucru în dezvoltarea de software. Specializarea pe care o voi urma se numeşte "Securitatea Informaţiei". O adevărată aventură pentru cei pasionaţi de asta, aşa cum se poate vedea din lista de mai jos. ;-)

Anul I, semestrul 1

• Tehnici avansate de ingineria programării
• Cercetări operaţionale
• Tehnologii Java
• Practică de cercetare: criptografie aplicată

Anul I, semestrul 2

• Securitatea reţelelor de calculatoare
• Specificarea şi verificarea sistemelor
• Protocoale de securitate: modelare şi verificare
• Modele de securitate

Anul II, semestrul 1

• Dezvoltarea aplicaţiilor Web
• Securitatea sistemelor software
• Securitatea reţelelor wireless şi a dispozitivelor mobile
• Practică de cercetare: securitatea sistemelor de operare şi sisteme maliţioase

Anul II, semestrul 2

• Logici de încredere în securitatea informaţiei
• Securitatea comerţului electronic
• Pachet opţional 1
  1. O1: Managementul proiectelor
  2. O2: Capitole speciale de inteligenţă artificială

YEEEEEEYYYY for meeee!!!

Just for fun...

În virtutea zicalei:
      "- I know Kung Fu!
       - Kung who?"
am să vă spun un alt proverb chinezo-româno-african valabil în toată lumea (îl şi traduc, pentru non-români :-D):
     Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale de viitor... (If you want to make God laugh tell Him what you are planning for the future...)

Adrian Paunescu - Telefon peste moarte

Walter Ghicolescu - Telefon Peste Moarte

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
Şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
Şi în necunoscut mă zbat,
Îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
Şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
Şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

Adrian Păunescu - Din nou dacii liberi

Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

La Sarmisegetuza,
La focuri, cu Zamolxe,
Şi stelele din ceruri
Din sânge ni se rup.
Nu ne-au învins romanii
Şi-am râs de toţi barbarii
Strigând la ei cu steagul
Făcut din cap de lup.

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

Numiţi şi ţara noastră
Cu numele ei dacic
Iubiţi pe nou veniţii
După atâţia ani,
Dar veşnic ţineţi minte
Că peste dacii liberi
Au tot călcat invazii
Şi altfel de romani.

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.

Cu tot ce năzăreşte
Din firea noastră veche,
Dăm Romelor de ştire,
Prin ierburi murmurind,
Că numai oboseală
Ne-a aşezat sub scoarţă,
Dar dacă e nevoie
Ne vom scula orïcând.