Pe culmile Munţilor Sacri un Om îşi întinde braţele spre înălţimi cerşind iertare pentru Neam. Doar pacea infinită îl cuprinde, iar privirea lui se pierde în timp, în căutarea unui Dumnezeu mai bun.
Infinitatea devine clipă şi Omul devine fericire. O fericire umană, la care toţi avem dreptul. Şi-a găsit Dumnezeul. Îngenunchea-ză, apoi cuprinde întreg pământul Ţării în braţele de oţel. Cuprinde Basarabia, Banatul Sârbesc, Panonia... Uneşte Ţara sfărmată. Devine pământ şi Veşnicie.
Iar din suflet îi creşte o floare. Albastra, mândra floare de stâncă a poporului nostru. Floare de apă, de foc şi de vise, cu rădăcina în pământul Ţării şi în sufletul Omului...
"Dacia vă este casa,
Vouă, de un Neam cu mine,
Voi, ce înviaţi Speranţă
Şi curaj, şi dăruire!"
Aşa grăit-a Focul
Spre bravul Deceneu,
Aşa ne-a fost norocul:
Să ne iubească-un Zeu.
Infinitatea devine clipă şi Omul devine fericire. O fericire umană, la care toţi avem dreptul. Şi-a găsit Dumnezeul. Îngenunchea-ză, apoi cuprinde întreg pământul Ţării în braţele de oţel. Cuprinde Basarabia, Banatul Sârbesc, Panonia... Uneşte Ţara sfărmată. Devine pământ şi Veşnicie.
Iar din suflet îi creşte o floare. Albastra, mândra floare de stâncă a poporului nostru. Floare de apă, de foc şi de vise, cu rădăcina în pământul Ţării şi în sufletul Omului...
"Dacia vă este casa,
Vouă, de un Neam cu mine,
Voi, ce înviaţi Speranţă
Şi curaj, şi dăruire!"
Aşa grăit-a Focul
Spre bravul Deceneu,
Aşa ne-a fost norocul:
Să ne iubească-un Zeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu