Lacrima Străbunilor

Arde încă în mine Focul unor destine apuse. Îl simt mai puternic decât oricând. Trimite spre mine văpăi de gânduri uitate într-un colţ al giganticei conştiinţe umane: "Omule, eşti trecător! Fă ca viaţa ta să nu treacă în zadar! Luptă pentru tine şi pentru ei, pentru cei care nu ştiu încă să lupte". Înţeleg atât de bine totul, totul... Din cumplita disperare a neamului uitat în timp răsare o picătură de Speranţă. Apoi alta. Şi încă una. Străbunii se jertfesc în Ceruri pentru ca noi să trăim pe Pământ. Curând va veni vremea Învierii. Şi nu va învia trupul unor profeţi, ci Sufletul nostru. Poate... Poate că atunci vom înceta să visăm o viaţă mai bună şi vom învăţa să ne trăim visele.
Stăpâne, Neamul meu se închină doar Vieţii. Rupe, Stăpâne, lanţurile robiei în care ne-a aruncat religia falselor idealuri. Învaţă-ne Calea spre tărâmul dintre Viaţă şi Moarte, calea Luptătorilor. Învaţă-ne să stăm drepţi sub Soare, Stăpâne, că prea mult timp am plecat capul şi prea multe am îndurat. E vremea să ne întoarcem acasă...

Să fiu un înger...

Aş vrea în vise să-Ţi cobor,
Somnul, Iubito, să-Ţi veghez,
Prin bezna care ne desparte
Eu paşii să-Ţi călăuzesc.

Şi fie zi sau fie noapte,
Să vin, Iubito,-n al tău gând,
Să îmi asculţi vrăjită şoapta
Ce zămisleşte-al Vieţii cânt...

Eliberare

E noaptea învierii din pustiuri,
Căci Sufletul mi l-am trimis departe,
Să afle ale nemuririi chinuri,
S-asculte ale Veşniciei şoapte...

Celor ce ne-au îndrumat

În noi a apus neştiinţa,
Sămânţa cunoaşterii creşte.
Din vorbe şi cifre o lume se naşte,
O infimă parte din milenica zestre...

Pămât şi Suflet

Pe culmile Munţilor Sacri un Om îşi întinde braţele spre înălţimi cerşind iertare pentru Neam. Doar pacea infinită îl cuprinde, iar privirea lui se pierde în timp, în căutarea unui Dumnezeu mai bun.
Infinitatea devine clipă şi Omul devine fericire. O fericire umană, la care toţi avem dreptul. Şi-a găsit Dumnezeul. Îngenunchea-ză, apoi cuprinde întreg pământul Ţării în braţele de oţel. Cuprinde Basarabia, Banatul Sârbesc, Panonia... Uneşte Ţara sfărmată. Devine pământ şi Veşnicie.
Iar din suflet îi creşte o floare. Albastra, mândra floare de stâncă a poporului nostru. Floare de apă, de foc şi de vise, cu rădăcina în pământul Ţării şi în sufletul Omului...

"Dacia vă este casa,
Vouă, de un Neam cu mine,
Voi, ce înviaţi Speranţă
Şi curaj, şi dăruire!"

Aşa grăit-a Focul
Spre bravul Deceneu,
Aşa ne-a fost norocul:
Să ne iubească-un Zeu.

22 decembrie 2002

Eu le-am aprins o lumânare. Lor, celor care acum 13 ani însângerau pământul României. Nu e de-ajuns. Abia împlinesc în iarna asta 19 ani, însă rănile lor îmi apasă pieptul, ochii minţii mele văd sângele de pe trotuar, iar ultimile lacrimi pe care le mai am le voi vărsa pentru ei. Cineva a încercat să ne supună pe calea armelor. A dat greş. Aceleaşi persoane încearcă acum să ne distrugă visele. Vor da greş, deşi au ajutor din partea unor neoameni care se cred mai presus de Patrie, mai presus de Lege, mai presus de Viaţă. Şi vor plăti cu viaţa proprie această cutezanţă, atâta timp cât printre noi mai există Luptători.
Aşa să ne ajute Străbunii!