Lacrima Străbunilor

Arde încă în mine Focul unor destine apuse. Îl simt mai puternic decât oricând. Trimite spre mine văpăi de gânduri uitate într-un colţ al giganticei conştiinţe umane: "Omule, eşti trecător! Fă ca viaţa ta să nu treacă în zadar! Luptă pentru tine şi pentru ei, pentru cei care nu ştiu încă să lupte". Înţeleg atât de bine totul, totul... Din cumplita disperare a neamului uitat în timp răsare o picătură de Speranţă. Apoi alta. Şi încă una. Străbunii se jertfesc în Ceruri pentru ca noi să trăim pe Pământ. Curând va veni vremea Învierii. Şi nu va învia trupul unor profeţi, ci Sufletul nostru. Poate... Poate că atunci vom înceta să visăm o viaţă mai bună şi vom învăţa să ne trăim visele.
Stăpâne, Neamul meu se închină doar Vieţii. Rupe, Stăpâne, lanţurile robiei în care ne-a aruncat religia falselor idealuri. Învaţă-ne Calea spre tărâmul dintre Viaţă şi Moarte, calea Luptătorilor. Învaţă-ne să stăm drepţi sub Soare, Stăpâne, că prea mult timp am plecat capul şi prea multe am îndurat. E vremea să ne întoarcem acasă...