Această postare este pentru o singură persoană. O public aici doar în speranța că va fi citită, cândva, de cea căreia îi e destinată. Nu voi vorbi despre asta, comentariile sunt inutile.
A trecut un an de când m-ai privit ultima oară... Ciudat cât de putin poate rămane din tot ce-a fost... Două poze uitate într-un album, undeva în hățișul informațional și câteva crâmpeie de amintiri: o zi de vară, un drum cu autobuzul, în care stăteai pe genunchii mei din cauza aglomerației, un copac roșu-violet dintr-o zi de aprilie, o noapte liniștită când ne uitam la desene animate, chipul tău dintr-o seară de mai, când părul tuns mai scurt decât de obicei m-a lăsat să admir gâtul tău delicat... Și peste toate astea, durerea cumplită a despărțirii, a finalului unei lumi pierdute deja, din prea mult orgoliu, din prea puțină speranță, o poveste sfârșită devreme, povestită de un zeu neiertător, atotputernicul Timp, refuzând permanent întoarcerea și ștergerea unor erori ireparabile... Peste toate s-a așternut acum liniștea. Nimic din tumultul unei vieți în doi, din visele copilărești și expectanțele maturității, nici măcar din intangibilitatea prieteniei de "după". Au rămas doar reproșurile, multe nopți reci și stinghere, gânduri pustii și așteptarea unei schimbări sau, poate, a unui sfârșit...
Sunt eu însumi o lume în mine,
Alternând între vis și-ntuneric.
O poveste mi-amintește de tine,
Uneori îți văd chipul vremelnic.
Întorc capul, privesc mai atent,
Nu a fost decât umbra-ți fugară,
Rătăcind lângă-al tău trup absent,
Un vis dintr-o viață imaginară...
A trecut un an de când m-ai privit ultima oară... Ciudat cât de putin poate rămane din tot ce-a fost... Două poze uitate într-un album, undeva în hățișul informațional și câteva crâmpeie de amintiri: o zi de vară, un drum cu autobuzul, în care stăteai pe genunchii mei din cauza aglomerației, un copac roșu-violet dintr-o zi de aprilie, o noapte liniștită când ne uitam la desene animate, chipul tău dintr-o seară de mai, când părul tuns mai scurt decât de obicei m-a lăsat să admir gâtul tău delicat... Și peste toate astea, durerea cumplită a despărțirii, a finalului unei lumi pierdute deja, din prea mult orgoliu, din prea puțină speranță, o poveste sfârșită devreme, povestită de un zeu neiertător, atotputernicul Timp, refuzând permanent întoarcerea și ștergerea unor erori ireparabile... Peste toate s-a așternut acum liniștea. Nimic din tumultul unei vieți în doi, din visele copilărești și expectanțele maturității, nici măcar din intangibilitatea prieteniei de "după". Au rămas doar reproșurile, multe nopți reci și stinghere, gânduri pustii și așteptarea unei schimbări sau, poate, a unui sfârșit...
Sunt eu însumi o lume în mine,
Alternând între vis și-ntuneric.
O poveste mi-amintește de tine,
Uneori îți văd chipul vremelnic.
Întorc capul, privesc mai atent,
Nu a fost decât umbra-ți fugară,
Rătăcind lângă-al tău trup absent,
Un vis dintr-o viață imaginară...
